Mecanismul de acţiune al hormonilor

      Hormonii îşi manifestă acţiunea biologică formând complex cu receptorii - molecule informative care transformă semnalul hormonal în acţiune hormonală. Receptorii sunt de 2 tipuri: de membrană - pentru hormoni hidrosolubili (peptide, catecolamine) şi nucleari, pentru hormonii liposolubili (steroizi, vitamina D) şi cei tiroidieni.
        Efectul biologic al hormonilor ce interacţionează cu receptorii localizaţi pe membrana plasmatică are loc cu participarea "mesagerului secundar". In funcţie de faptul ce fel de substanţă exercită această funcţie, hormonii
pot fi subdivizaţi în trei grupe:
1. Hormoni al căror efect biologic este realizat cu participarea adenozin- monofosfatului ciclic (AMPc).
2. Hormoni ce-şi realizează acţiunea cu participarea în calitate de "mesager secundar" a calciului ionizat.
3. Hormoni polipeptidici şi proteici pentru care "mesagerul secundar" încă nu este cunoscut.

Mecanismele de reglare ale sistemului endocrin
Activitatea sistemului endocrin este reglată la două niveluri distincte:
- nivelul producţiei hormonale a glandei endocrine (I);
- nivelul receptorilor (II) specifici din ţesuturile ţintă.

Reglarea la nivelul producţiei  se face prin trei mecanisme:
1. Reglarea prin "feed-back" (conexiune inversă).
2. Reglarea neurogenă (inclusiv anticipativ).
3. Reglarea prin bioritm.

I. Reglarea prin „feed-back". Reglarea prin "feed-back" poate fi negativă sau pozitivă. Conexiunea feed-back negativă se înregistrează în cazurile când creşterea nivelului hormonului unei glandei periferice inhibă eliberarea hormonului reglator hipofizar (de exemplu, creşterea concentraţiei de tiroxină în sânge inhibă secreţia TSH hipofizar).
Conexiunea "feed-back" pozitivă se constată în situaţia când creşterea nivelului unui hormon în sânge stimulează eliberarea altui hormon. De exemplu, creşterea nivelului de estradiol în anumite momente provoacă creşterea de 6-8 ori a LH şi de 3-4 ori a nivelului FSH în hipofiză, ceea ce declanşează ovulaţia. într-un sistem reglat prin feed-back se disting:
- ansa (bucla) lungă, prin care se atestă că concentraţia hormonilor glandei periferice poate influenţa eliberarea releasing hormonilor hipotalamici şi tropilor hipofizari;
- ansa scurtă, prin care se descoperă că concentraţia hormonilor hipofizari modulează eliberarea de releasing hormoni hipotalamici;
- ansa ultrascurtă prezintă o varietate de interacţiune în limitele hipotamusului, când eliberarea unui hormon hipotalamic influenţează procesele de secreţie hipotalamică.
Ansele lungă şi scurtă ale interrelaţiei feed-back funcţionează ca sisteme de tip inchis, adică sunt sisteme autoreglatoare.

II. Reglarea neurogenă este asigurată de traductori neuroendocrini: hipotalamus, medulosuprarenală, pineală, pancreas. In acest caz se asigură o reglare în cascadă, centrii superiori de control folosind cantităţi mult mai mici de hormoni decât cele ce reprezintă răspunsul periferic al glandelor ţintă. Cei mai importanţi neurotransmiţători hipotalamici sunt dopamina, noradrenalina şi serotonina.

III. Reglarea prin bioritm. Secreţia endocrină are un bioritm înnăscut, sincronizat extern de factori de mediu. în funcţie de periodicitatea lor, se disting bioritmuri:
-ultradiene (cu o periodicitate de ordinul minute - ore, de exemplu, secreţia pulsatilă a gonadotropilor);
- circadiene (cu o periodicitate de 24 ore, de exemplu, secreţia cortizolică);
- circatrigintane (evenimente repetabile la aproximativ 30 de zile, de exemplu, ovulaţia);
- circumanuale.

Reglarea la nivel tisular (II) se face prin modificarea sensibilităţii receptorilor şi poate fi de tip reductiv - "down regulation" (scăderea numărului şi afinităţii receptorilor disponibili în cazul expunerii celulei la? o concentraţie hormonală mare), sau de tip amplificat - "up regulation " (creşterea numărului şi afinităţii receptorilor în cazul în care scade concentraţia de hormon disponibil la nivel tisular).
Reglarea postreceptor este în relaţie cu activitatea proteinkinazelor şi fosforilarea proteică. ',
Alte mecanisme reglatorii includ legarea de proteinele transportatoare şi variaţia în acest fel a fracţiilor libere, active ale hormonilor, precum şi degradarea acestora cu posibilitatea de a modifica parţial concentraţia lor în sânge.
Stările patologice de hiperfuncţie sau hipofuncţie trebuie înţelese ca un dezechilibru al sistemului neuroendocrin la nivelul uneia sau mai multor verigi ale acestuia. De exemplu, o stare de "hipercortizolism" poate fi consecinţa unui exces de corticoliberină sau de ACTH (corticotropină), sau un exces primar de cortizol; un deficit de metabolizare; un deficit de legare de proteinele de transport; o hipersensibilitate a receptorului.

Aşadar, patologia endocrină poate fi:
-primară (leziuni la nivelul glandei endocrine);
- secundară (leziuni la nivelul adenohipofizei);
- terţiară (leziuni la nivelul hipotalamusului).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariul Dvs. va fi trimis spre aprobare

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Formular de contact

Nume

E-mail *

Mesaj *