Sistemul osos

Oasele sunt organe dure şi rezistente, care susţin greutatea corpului şi constituie locul de inserţie pentru muşchii scheletici. Ele au rol de protecţie al unor organe vitale, cum ar fi encefalul, adăpostit în cutia craniană, măduva spinării protejată de canalul vertebral, inima şi plămânii de cutia toracică. Oasele participă activ la metabolismul mineral, fiind rezervoare dinamice de elemente esenţiale (calciu, fosfor, magneziu, sodiu), pe care le eliberează în sânge atunci când sunt necesare organismului. Oasele au rol activ şi în hematopoieză, respectiv în formarea elementelor figurate ale sângelui.

Clasificarea oaselor.

După forma lor, oasele se clasifică în: oase lungi (predomină lungimea), oase late (predomină lăţimea), oase scurte şi oase de formă neregulată. Oasele sesamoide, care se dezvoltă în tendoane (rotula), sunt un tip special de oase scurte. Un os lung este format din următoarele părţi: corpul sau diafiza şi două capete, numite epifize. Între diafiză şi epifiză se interpune metafiza, care la oasele tinere reprezintă cartilajul de creştere în lungime. Încheierea creşterii se face în jurul vârstei de 25 de ani, când cartilajele diafizo-epifizare sunt înlocuite de os şi epifizele se sudează

la diafiză. În interiorul diafizei se găseşte canalul medular, care conţine la adult măduva osoasă galbenă. La nivelul epifizelor se găseşte măduva roşie, unde se formează elementele figurate ale sângelui.

Structura oaselor

La suprafaţa oaselor se găseşte o membrană conjunctivă numită periost. Periostul este constituit din două straturi: periostul fibros pe care se inseră muşchii şi periostul osteogen prin care se face creşterea în grosime a oaselor precum şi vindecarea fracturilor. Oasele sunt constituite din ţesut osos, o varietate de ţesut conjunctiv, format din două componente principale: celulele osoase şi matricea extracelulară, impregnată cu săruri de calciu (în special fosfat de calciu şi carbonat de calciu), care îi conferă duritate şi rezistenţă.

Celulele osoase sunt de trei tipuri: osteoblaste (celule tinere), osteocite (celule adulte) şi osteoclaste.

• Osteoblastele şi osteocitele sunt celule formatoare de os în perioadele de creştere şi în procesele de reparare şi regenerare osoasă.

• Osteoclastele sunt celule distrugătoare de os, fiind implicate în procese de resorbţie osoasă.

Ţesutul osos

Toate tipurile de oase sunt formate din două varietăţi de ţesut osos: ţesut osos compact şi ţesut osos spongios.

a) Ţesutul osos compact se găseşte în diafiza oaselor lungi, la nivelul stratul extern al epifizelor şi la suprafaţa oaselor late şi scurte.

Ţesutul osos compact este format din structuri cilindrice microscopice, numite osteoane sau sisteme Havers. Fiecare osteon prezintă un canal central în care se găsesc vase de sânge, terminaţii nervoase libere şi ţesut conjunctiv lax. În jurul

canalului central sunt dispuse lamele osoase concentrice. La nivelul acestora se găsesc mici cavităţi numite lacune sau osteoplaste, care adăpostesc ostecitele. Lacunele sunt interconectate între ele prin canalicule fine, care permit libera circulaţia a substanţelor nutritive între osteocitele unui osteon.

Şi osteoanele sunt interconectate prin canale orizontale, numite canalele Volkmann, prin care pătrund în masa osoasă vasele de sânge şi terminaţiile nervoase de la nivelul periostului, dând osului caracter de organ viu.

b) Ţesutul osos spongios se găseşte în epifizele oaselor lungi şi în interiorul oaselor

late şi scurte. Este format din lamele osoase, numite trabecule, care delimitează mici cavităţi osoase, areolele. În areole se găseşte măduva roşie hematogenă, iar în grosimea trabeculelor sunt adăpostite osteocitele.

Alcătuirea scheletului

Scheletul uman este alcătuit din aproximativ 223 oase, legate între ele

la nivelul articulaţiilor. Scheletul uman este constituit din: scheletul axial şi scheletul apendicular.

Scheletul axial

Scheletul axial este format din: craniu, coloana vertebrală, coaste şi

stern. Scheletul axial constituie axa de suport a organismului şi asigură protecţia organelor de la nivelul capului, gâtului şi trunchiului.

Craniul (scheletul capului)

Craniul este format din neurocraniu, care adăposteşte encefalul şi viscerocraniul, format din oasele feţei.

a) Neurocraniul are o capacitate de 1350 – 1500 cm3 şi este format din 8 oase. Dintre acestea, 4 oase sunt mediene şi neperechi: frontalul, etmoidul, sfenoidul şi occipitalul şi două perechi, dispuse lateral: parietalele şi temporalele. Oasele neurocraniului sunt articulate între ele la nivelul suturilor. La nivelul oaselor temporale se găsesc cavităţi care adăpostesc urechea medie şi urechea internă. La nivelul urechii medii sunt dispuse oscioarele auzului: ciocanul, nicovala şi scăriţa, articulate între ele.

b) Viscerocraniul este alcătuit din 14 oase, dintre care numai două sunt neperechi: mandibula şi vomerul. Celelalte 12 oase sunt grupate în perechi: maxilele, oasele lacrimale, nazale, zigomatice, palatine şi cornetele nazale inferioare.

Maxilele formează maxilarul superior şi în jurul lor se grupează celelalte oase ala feţei. Şi la nivelul viscerocraniului oasele sunt articulate prin suturi, singura articulaţie mobilă fiind articulaţia temporomandibulară. În grosimea muşchilor gâtului, inferior de mandibulă, se găseşte un os nepereche al viscerocraniului, numit hioid. Coloana vertebrală (şira spinării) este situată în planul median şi posterior al corpului, constituind axul de susţinere al acestuia.

În alcătuirea ei intră 33-34 de vertebre, dispuse în 5 regiuni:

• regiunea cervicală (7 vertebre)

• regiunea toracală (12 vertebre)

• regiunea lombară (5 vertebre)

• regiunea sacrală (5 vertebre sudate între ele - os sacrum)

• regiunea coccigiană (4-5 vertebre sudate - os coccis)

Între corpurile vertebrelor sunt dispuse discurile intervertebrale.

Datorită staţiunii bipede, coloana vertebrală prezintă la om 4 curburi – curburile fiziologice – curbura cervicală, toracală, lombară şi sacrală. Curburile coloanei uşurează menţinerea echilibrului şi amortizează şocurile, asigurând şi o oarecare mobilitate a acesteia. Coastele sunt 12 perechi de arcuri care unesc regiunea toracală a coloanei vertebrale cu sternul, formând cutia toracică. Sternul este un os lat, impar şi median situat în parte anterioară a toracelui.

Scheletul apendicular

Scheletul apendicular reuneşte centurile (scapulară şi pelviană) şi membrele propriu-zise, superioare şi inferioare. Centura scapulară leagă membrul superior de torace şi este formată din două oase: clavicula, situată anterior şi omoplatul, situat posterior.

Membrul superior propriu-zis are trei segmente: braţul, antebraţul şi mâna. Scheletul braţului este format din osul humerus. Acesta se articulează superior la omoplat şi inferior, la nivelul articulaţiei cotului, cu oasele antebraţului.

Scheletul antebraţului este format din două oase: osul radius situate lateral, în dreptul degetului 1 (degetul mare) şi ulna (cubitus) situată medial.

Scheletul mâinii este alcătuit din oasele carpiene (8), metacarpiene (5) şi falange (14): câte 3 la degetele II –V şi 2 falange la degetul I, numit şi police.

Centura pelviană este formată din osul coxal. Fiecare os coxal este format prin sudarea a trei oase: ischion, ilion şi pubis. Cele două oase coxale se articulează anterior la nivelul simfizei pubiene şi posterior cu osul sacrum, formând bazinul osos. Membrul inferior propriu-zis este format din trei segmente: coapsa, gamba şi piciorul. Datorită ortostatismului, scheletul membrelor inferioare susţine întreaga greutatea a corpului. Scheletul coapsei este format din osul femur, care este cel mai mare os al scheletului uman. Se articulează inferior cu tibia. La nivelul articulaţiei genunchiului se găseşte rotula (patela), os sesamoid dezvoltat în tendonul muşchiului cvadriceps femural.

Scheletul gambei este format din două oase: tibia, situată medial şi fibula (peroneul), situată lateral. Fibula se articulează la tibie. Scheletul piciorului este format din oasele tarsiene (7), metatarsiene (5) şi falange (14). Acestea din urmă au aceiaşi organizare anatomică cu cele de la mână. Degetul I de la picior se numeşte haluce. Adaptarea la staţiunea bipedă a determinat formarea la nivelul piciorului a două bolţi, o boltă longitudinală şi una transversală, care distribuie greutatea corpului pe punctele de sprijin ale piciorului pe sol. În orostatism, cea mai mare parte a greutăţii corpului este transferată pe calcaneu (os tarsian), iar restul se distribuie de-a lungul bolţii longitudinale pe capetele distale ale metatarsienelor.

Articulaţiile

Oasele sunt unite între ele prin articulaţii. Cu toate că au o mare rezistenţă la tracţiune, articulaţiile reprezintă cele mai vulnerabile părţi ale scheletului.

Clasificarea articulaţiilor

După gradul de mobilitate, articulaţiile se împart în:

• articulaţii imobile (sinartroze)

• articulaţii semimobile (amfiartroze)

• articulaţii mobile (diartroze).

Articulaţiile imobile sunt fixe, nepermiţând mişcarea. Dintre acestea amintim suturile şi gomfozele. Suturile sunt articulaţiile dintre oasele craniului şi pot fi: suturi plane (ex. sutura internazală), suturi dinţate - marginile oaselor se întrepătrund (ex. sutura sagitală – interparietală) şi suturi scvamoase (ex. Sutura temporo-parietală). Gomfozele sunt articulaţiile dento-alveolare. Dinţii sunt înfipţi în alveolele dentare ale maxilelor şi mandibulei şi sunt solidarizaţi de

pereţii osoşi prin ligamentele periodontale.

Articulaţiile semimobile au mobilitate redusă. Dintre acestea fac parte articulaţiile dintre corpurile vertebrale sau simfiza pubiană. În cazul acestora, între oasele din articulaţie se interpun formaţiuni fibrocartilaginoase (discurile intervertebrale).

Articulaţiile mobile (diartrozele) se găsesc la nivelul membrelor. Elementele constitutive ale unei diartroze sunt: cartilajele articulare ale oaselor implicate în articulaţie, capsula articulară, ligamentele articulare, membrana sinovială şi lichidul synovial.

a. Cartilajul articular are rol de tampon, amortizând presiunea dată de greutatea corpului şi şocurile.

b. Capsula articulară este un manşon fibros dispus în jurul articulaţiei. Este bogat vascularizată şi inervată.

c. Ligamentele articulare sunt formaţiuni fibroase care întăresc articulaţia şi frânează unele mişcări.

d. Membrana sinovială căptuşeşte faţa internă a capsulei articulare. Este bogat vascularizată şi inervată.

e. Lichidul sinovial secretat de membrana sinovială, este un lichid clar, vâscos şi conţine cantităţi mari de acid hialuronic. Are multiple roluri: este mediu nutritiv pentru cartilajul articular lipsit de vase de sânge, conţine celule cu rol fagocitar, care curăţă cavitatea articulară de agenţi patogeni şi de resturi celulare.