Sistemul nervos central

          Sistemul nervos central uman reprezintă cea mai înaltă treaptă de organizare şi perfecţionare a ţesutului nervos din toată seria animală.

În conflictul permanent dintre organism şi mediul ambiant în continuă modificare, sistemul nervos central s-a perfecţionat morfologic şi funcţional în raport cu necesităţile sporite de adaptare impuse de legile evoluţiei şi selecţiei naturale. Speciile, care nu au fost capabile să-şi creeze mecanisme de adaptare, nu au reuşit să elaboreze un răspuns adecvat şi eficient stimulilor nociceptivi din mediul extern, au dispărut. Perfecţionarea a constat în crearea de noi şi complicate circuite neuronale, de mecanisme de integrare a acestora şi de stocare a experienţei, de structuri care să elaboreze răspunsurile cele mai adecvate pe baza experienţei acumulate. Din punct de vedere morfologic complicarea s-a manifestat prin adăugarea în timp de noi etaje, diferite ca vârstă filogenetică. Aceste etaje sunt dependente unele de altele.  Etajele superioare, filogenetic mai noi, au legături cu periferia numai prin intermediul etajelor inferioare, filogenetic mai vechi.

Funcţiile principale ale sistemului nervos central, în ordinea apariţiei, sunt:

1-    adaptarea la condiţiile în continuă schimbare 
ale mediului extern;

2 – menţinerea constantă a mediului intern;

3 – memoria şi inteligenţa, în sensul adaptării răspunsului la o situaţie nouă prin raportarea ei la experienţa trecutului, stocată în structurile sale;

4 – având la bază funcţia reflexă, stabileşte legătura organismului cu mediul în care activează şi se dezvoltă, realizând unitatea organism – mediu;

5 – coordonează activitatea organelor şi aparatelor corpului, realizând unitatea funcţională a organismului.

         Prin intermediul sistemului nervos are loc integrarea tuturor organelor şi sistemelor de organe într-un tot unitar. Sistemul nervos topografic se împarte în sistem nervos central şi periferic. Sistemul nervos central include encefalul şi măduva spinării. Sistemul nervos periferic cuprinde 12 perechi de nervi cranieni, 31 perechi de nervi spinali cu ramurile şi plexurile nervoase, ganglionii nervoşi formaţi de corpurile neuronilor, terminaţiile nervoase. Sistemul nervos periferic conectează sistemul nervos central cu organele şi ţesuturile corpului. De aceea, sistemul nervos periferic este răspunzător de trimiterea semnalelor aferente şi eferente către şi dinspre sistemul nervos central. 
          Semnalele, ce vin la sistemul nervos central, sunt numite aferente, iar cele ce pornesc de la sistemul nervos central către periferie – eferente. Din punct de vedere funcţional, sistemul nervos se diferenţiază în două porţiuni: sistemul nervos somatic şi sistemul nervos vegetativ sau autonom. Sistemul nervos somatic realizează, în special, inervaţia pielii, muşchilor scheletici, ligamentelor, articulaţiilor, oaselor. Prin intermediul organelor de simţ şi a receptorilor distribuiţi în piele, organismul exercită funcţiile de legătură cu mediul ambiant. Sistemul nervos vegetativ inervează viscerele, glandele, musculatura netedă a viscerelor, a pielii, a vaselor sangvine şi celor limfatice, a cordului. Acest sistem contribuie la reglamentarea proceselor metabolice în ţesuturi şi organe. În cadrul sistemului nervos vegetativ deosebim: partea simpatică, pars simpathica, şi partea parasimpatică, pars parasimpathica. La fiecare din aceste părţi distingem formaţiunile centrale şi periferice. Divizarea menţionată a sistemului nervos este convenţională şi acceptată din considerente de ordin didactic, facilitând studierea şi înţelegerea anatomiei sistemului nervos.

În structura sistemului nervos deosebim două componente: ţesutul nervos şi stroma conjunctivo-vasculară. Ca unitate morfofuncţională de bază a sistemului nervos sunt considerate celulele nervoase specializate pe care Waldeyer le-a numit neuroni. Neuronii  sunt elemente înalt diferenţiate morfologic.