Boală infecţioasă acută virală, generalizată, mai frecventă la şcolari şi adolescenţi, caracterizată clinic prin afectarea glandelor salivare, pancreasului, sistemului nervos şi gonadelor.
ETIOLOGIE
virusul urlian din familia Paramyxoviridae;
rezistenţă scăzută în mediul extern, fiind inactivat de căldură, UV, fenol, formol.
DIAGNOSTIC CLINIC
Incubaţia: 12-23 zile, în medie 14-18 zile.
Parotidita epidemică
Debut relativ brusc, cu febră, fiori, cefalee, mialgii şi senzaţia de tensiune dureroasă a lojii parotidiene.
Perioada de stare începe în momentul tumefierii unei glande parotide, urmată curând de bilateralizare, ceea ce conferă aspectul caracteristic de facies ''pară''. Tegumentul care acoperă glandele parotide este neted, destins, lucios, dar cu coloraţie normală.
La palpare parotidele tumefiate au consistenţă elastică şi sunt uşor sensibile, spre deosebire de parotidita septică în care consistenţa este iniţial lemnoasă, apoi apare fluctuenţă, este foarte dureroasă la palpare, iar tegumentul suprajacent este roşu violaceu.
Examenul cavităţii bucale decelează limbă intens saburală, secreţie salivară redusă, orificiul canalului Stenon este inflamat, proeminent, roşu cu puncte echimotice.
Febra se menţine câteva zile la valori de 38-39°C. Tumefacţia parotidiană cedează în 7-10 zile. În cursul parotiditei mai pot fi prinse în proces inflamator glandele submaxilare şi sublinguale.
Orhita urliană
Apare mai frecvent după pubertate. Poate fi uni sau bilaterală.
La 4-5 zile de la debutul parotiditei febra atinge brusc valori de 40°C, bolnavul acuză cefalee, greaţă, vărsături, agitaţie.
Examenul obiectiv evidenţiază un testicol tumefiat, cu scrotul edemaţiat, roşu, în procesul inflamator fiind cuprins, atât testicolul, cât şi vaginala.
Evoluţia se face cu regresiune treptată în 10 zile, cu restitutio ad integrum în 50 % din cazuri; azoospermia şi sterilitatea apar în 1-2% din cazuri, când orhita este bilaterală.
Pancreatita urliană
Se manifestă, cel mai frecvent, ca formă clinică frustă. Clinic bolnavii acuză dureri în mezogastru şi etajul abdominal superior, anorexie, vărsături.
Pancreasul endocrin este afectat pasager cu scăderea toleranţei la glucoză.
Meningita urliană
Este cea mai frecventă localizare extraparotidiană a infecţiei urliene. Poate să apară ,atât ca meningită primară (singura manifestare a infecţiei cu virusul urlian), cât şi ca meningită secundară. Cel mai frecvent debutul meningitei urliene se situează la 7-8 zile de la apariţia tumefacţiei parotidiene, dar poate fi şi prima manifestare a infecţiei.
Meningita urliană recunoaşte toate aspectele clinice şi biologice care caracterizează o meningită virală.
Encefalita urliană
Este o localizare rară (0,2-0,5 %) şi se manifestă cu convulsii, delir, comă, modificări EEG. Deşi, evoluţia este în general favorabilă, sechelele postencefalitice sunt posibile (hidrocefalie prin închiderea apeductului Silvius).
DIAGNOSTIC DE LABORATOR
A. Teste de laborator nespecifice
în cazurile necomplicate: leucopenie (limfocitoză şi apariţia de plasmocite şi celule Turck) şi neutropenie, moderate;
în orhita urliană: leucocitoză (până la 20 000 elemente/mm3 sau mai mult) şi neutrofilie,
după parotidită: amilazemia şi amilazuria sunt crescute timp de 3 săptămâni.
B. Diagnostic specific nu se practică în mod obişnuit.
Produse patologice: salivă, urină, LCR, sânge.
1.Cultivare produsele patologice se inoculează în culturi celulare primare sau simiene. Efectul citopatic se caracterizează prin apariţia celulelor gigante şi a sinciţiilor.
Pentru identificare se utilizează: reacţia de hemaglutinoinhibare şi imunofluorescenţa cu anticorpi monoclonali.
Inocularea în membrana corio-alantoidă a ouălor embrionate determină hemaglutinarea lichidelor amniotice.
2. Diagnostic serologic confirmă infecţia prin decelarea anticorpilor IgM şi IgG specifici (tehnica ELISA, RIA, RFC).
Adulţii, în procent de 80 %, prezintă anticorpi protectori decelabili. Anticorpii pot fi transmişi pasiv de la mamă la făt.
După îmbolnăvire, la 2-3 săptămâni, apar anticorpii anti-HN, care ating titruri maxime la o lună.
Anticorpii anti-NP decelabili din prima săptămână nu sunt protectori.
3. Testul intradermic cu antigen urlian (suspensie de virus inactivat din parotidă de maimuţă); o reacţie eritematoasă depăşind 10 mm în diametru, după 48 ore, pledează pentru imunitate.
DATE EPIDEMIOLOGICE
Factorii epidemiologici principali
1. Izvorul de infecţie
bolnavul cu oreion, contagios 6 zile înainte de debut şi 9-10 zile în perioada de stare
Indicele de contagiozitate este de circa 40%;
infectaţii inaparent, aproximativ 40% din cazuri
2. Transmiterea
aeriană, prin picături;
prin obiecte recent contaminate cu secreţii, salivă.
3. Receptivitate
- generală
4. Imunitate
după infecţie, de lungă durată, chiar toată viaţa;
transplacentară, până la 6 luni;
postvaccinală, peste 10 ani.
Profilaxie şi combatere
1. Măsuri faţă de izvorul de infecţie
izolarea cazurilor, deobicei la domiciliu;
declarare numerică, lunară;
contacţii copii vor fi supravegheaţi pe perioada de incubaţie maximă pentru oreion (21 de zile).
2. Măsuri faţă de căile de transmitere
aerisirea încăperilor, curăţenia, dezinfecţia obişnuită sunt suficiente datorită rezistenţei scăzute a virusului în mediul extern.
3. Măsuri faţă de receptivi
imunizarea activă, cu vaccin viu atenuat, utilizat ca trivaccin în asociere cu cel antirujeolic şi antirubeolic; protecţia este de 95-98%.
Este contraindicat la cei cu alergie la proteinele de ou, la cei cu imunodepresii importante, la gravide.
Vaccinarea este indicată începând cu vârsta de 1 an.
Efectele adverse sunt rare şi de importanţă minimă.
imunizarea pasivă cu imunoglobuline specifice, nu mai este de actualitate.
TRATAMENT
Izolare la domiciliu 14 zile; se internează doar localizările secundare: meningita, orhita, pancreatita.
Dietă cu conţinut redus de lipide şi glucide concentrate.
Igiena cavităţii bucale.
Antalgice, antipiretice, antiinflamatorii (corticoizii se administrează doar în meningite, encefalite, orhite).
