Din punct de vedere clinic, focarul de infecţie chirurgicală se caracterizează prin patru semne puse în evidenţă de mult de către Celsius (semnele celsiene) la care s-a adăugat încă un semn descris de Hunter.
a. roşeaţa locală („rubor”). Zona infecţiei se deosebeşte de regiunile adiacente printr-o coloraţie roşie-vie. Aceasta se datorează hiperemiei locale determinată de factorii chimici eliberaţi din celulele distruse de germeni (kinine active) care paralizează receptorii vasculari determinând o dilatare a vaselor cu adunare de sânge în exces în zona infectată.
b. tumefacţia locală („tumor”). Regiunea infectată apare tumefiată, cu relieful mărit. Aceasta se explică în prima fază prin acumularea de apă în ţesuturi (edem) datorită transvazării lichidului în condiţiile unei dilataţii vasculare. Ulterior, prin acţiunea distructivă a germenilor se acumulează în zonă ţesuturi mortificate, germeni, leucocite, formând puroiul. Acumularea purulentă măreşte tumefacţia care devine fluctuentă, moale.
c. căldura locală („calor”). Zona tumefiată şi roşie posedă o temperatură mai mare cu câteva grade decât regiunile normale. Hipertermia se explică pe de o parte prin hipervascularizaţia locală, dar şi prin metabolismul local exacerbat cu consum masiv de oxigen şi glucoză.
d. durerea locală („dolor”) este maximă în centrul focarului. Ea se datorează iritării terminaţiunilr nervoase libere din epiderm şi derm de către produşii intermediari toxici ai metabolismului care în lipsa unei cantităţi suficiente de oxigen local se acumulează (acidul lactic şi acidul piruvic rezultaţi din faza anaerobă a ciclului glicogenolitic Krebs).
a. roşeaţa locală („rubor”). Zona infecţiei se deosebeşte de regiunile adiacente printr-o coloraţie roşie-vie. Aceasta se datorează hiperemiei locale determinată de factorii chimici eliberaţi din celulele distruse de germeni (kinine active) care paralizează receptorii vasculari determinând o dilatare a vaselor cu adunare de sânge în exces în zona infectată.
b. tumefacţia locală („tumor”). Regiunea infectată apare tumefiată, cu relieful mărit. Aceasta se explică în prima fază prin acumularea de apă în ţesuturi (edem) datorită transvazării lichidului în condiţiile unei dilataţii vasculare. Ulterior, prin acţiunea distructivă a germenilor se acumulează în zonă ţesuturi mortificate, germeni, leucocite, formând puroiul. Acumularea purulentă măreşte tumefacţia care devine fluctuentă, moale.
c. căldura locală („calor”). Zona tumefiată şi roşie posedă o temperatură mai mare cu câteva grade decât regiunile normale. Hipertermia se explică pe de o parte prin hipervascularizaţia locală, dar şi prin metabolismul local exacerbat cu consum masiv de oxigen şi glucoză.
d. durerea locală („dolor”) este maximă în centrul focarului. Ea se datorează iritării terminaţiunilr nervoase libere din epiderm şi derm de către produşii intermediari toxici ai metabolismului care în lipsa unei cantităţi suficiente de oxigen local se acumulează (acidul lactic şi acidul piruvic rezultaţi din faza anaerobă a ciclului glicogenolitic Krebs).
e. impotenţa funcţională („functio laesa”) este semnul descris de Hunter care precizează că un segment al corpului atunci când este infectat îşi limitează mişcările. Segmentele membrelor sunt fixate în flexie. Extrapolând acest semn la nivelul organelor interne a fost enunţată legea Stockes: „în apropierea unui focar inflamator, musculatura netedă devine paretică” (aşa se explică pareza intestinală în cazul peritonitelor, abceselor peritoneale, etc.).
În afara semnelor locale există semne generale ale infecţiei: stare febrilă, frisoane, tahicardie, polipnee, inapetenţă, greţuri, cefalee.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariul Dvs. va fi trimis spre aprobare